Experienta noastra de iubire are loc intre biologic, social si cultural. Potrivit neurobiologilor, dragostea are o baza chimica, iar ceea ce functioneaza chimic are de obicei o functie biologica sau evolutiva. Neurobiologia spune ca dragostea este un impuls, o motivatie.
In natura exista si impulsul iubirii, care are o functie de reproducere, dar in general nu presupune a fi impreuna pe viata. Pe de alta parte, fiintele umane occidentale cred in general in dragoste pentru totdeauna – este in ADN-ul nostru cultural. Cand ne indragostim cu adevarat, ne dorim si avem incredere – avem deja ideea a priori – ca va fi pentru totdeauna.
Senzatia puternica si sublimanta a indragostirii este de sarbatorita cu entuziasm – sunt putine experiente asemanatoare – dar trebuie sa intelegem ca este un proces biochimic care de obicei dispare dupa aproximativ optsprezece luni. Si apoi? Din moment ce vrem sa mentinem iubirea pentru totdeauna, care nu are aceeasi logica ca iubirea pasionala, ar trebui sa intelegem mecanismele care sustin relatiile de durata.
Casatoreste-te si arunca o moneda
Se pare ca nu le intelegem. Ratele divorturilor in Europa si Statele Unite sunt extrem de ridicate. In Statele Unite si Uniunea Europeana, divorturile fata de casatorii sunt intr-o proportie foarte apropiata de 50%. Se poate spune ca a prezice succesul unui cuplu in Occident este ca si cum ai ghici capete cand arunci o moneda. Daca credeti ca acest lucru este conditionat de formatul casatoriei, aveti dreptate: datele disponibile despre convietuire sunt mai proaste.
Aceasta ridica o intrebare fundamentala cu privire la validitatea modelului de cuplu standardizat in care credem, care are implicatii evidente pentru sanatatea si economia, nu numai a indivizilor, ci si a societatii insasi. Daca ne gandim la societatea noastra ca la o organizatie care produce un format de relatie diadic numit casatorie – sau cuplu stabil –, cu o rata de esec de 50% ar fi dat faliment cu mult timp in urma pe o piata competitiva.
Un punct de plecare rezonabil este sa ne gandim ca atat de multe despartiri nu se datoreaza unei multiplicitati de cauze, ci mai degraba ca exista un mecanism general care sta la baza esecului cuplurilor. In cele din urma, cu totii ne asemanam mult mai mult decat credem – ne supunem acelorasi principii psihologice, cognitive si comportamentale si operam in acelasi mediu socio-cultural.
Cata munca necesita dragostea?
Exista un principiu general in psihologia iubirii: pentru a mentine o relatie vie si sanatoasa, este necesar sa aducem energie relatiei. Acest lucru pare un loc obisnuit, sunt de acord: dragostea nu este suficienta, este necesar sa depuneti efort.
Ei bine, este nevoie de efort, dar cat de mult? Cat de mult efort este necesar pentru a mentine un cuplu fericit si de lunga durata? Privita astfel, proiectarea unei vieti fericite impreuna este un proiect de inginerie sentimentala: ar fi vorba despre estimarea costului sub forma de efort al unui proiect durabil din punct de vedere emotional.
De fapt, proiectul poate fi formulat ca o problema de inginerie de control matematic, optim. Sub ipotezele naturale ale psihologiei umane, analiza modelului dezvaluie ca unui cuplu ideal ii va fi foarte greu sa mentina o relatie exclusivista bazata pe dragoste pentru totdeauna, deoarece costul proiectului este mai mare decat ceea ce sunt a priori dispusi sa isi asume.
Adica, analiza sugereaza ca cuplurile trebuie sa se confrunte cu un decalaj de efort: indiferent de nivelul efortului lor preferat, nivelul necesar pentru a realiza o relatie de succes este mai mare . Mai mult, reiese ca dinamica efortului nu este rezistenta, astfel ca atunci cand efortul cerut este relaxat – din cauza decalajului de efort – inertia este de a-l relaxa mai mult, la niveluri care nu fac relatia viabila in timp.
Evolutia comuna a sentimentului de iubire si efort. Succesul iubirii de durata necesita un decalaj in efort, a carui dinamica nu este rezistenta.
Acest mecanism intareste ideea ca modelul de relatie standard – relatia pentru totdeauna bazata pe dragoste – de obicei nu functioneaza. Este mai degraba o utopie – greu de realizat – care poate ar trebui revizuita.
Cautand solutii
Desi exista un interes social in curs de dezvoltare pentru non-monogamie si poliamor, se pare ca, in toate segmentele de varsta, majoritatea indivizilor continua sa creada in monogamie. Fara a parasi acest format, atunci, ar fi vorba despre corectarea modelului nostru standardizat al cuplului ideal.
Exista intotdeauna posibilitatea de a accepta faptul ca o relatie are poate o viata fireasca – se naste, creste, evolueaza si ajunge sa se dezumfle – si sa traiesti despartiri fara amaraciune, ca un proces natural de maturare. Dar nu pare a fi cea mai promitatoare optiune.
O alta posibilitate este reducerea asteptarilor cu privire la ceea ce ar trebui sa ofere un partener. Lista nevoilor si aspiratiilor pe care trebuie sa le asigure celalalt este adesea foarte solicitanta: iubit, prieten, tovaras, confident, complice, ajutor, insotitor, majorete,… Pare necesar sa se reduca atata cerere, fara ca aceasta sa implice o scadere. in bunastare. Este posibil?
Exista deja dovezi ample ca relatiile sociale sunt asociate cu o viata mai sanatoasa, mai lunga si mai satisfacatoare. Relatiile sociale ne fac mai fericiti. Daca ponderea a ceea ce se asteapta de la partenerul sau este usoara si transferata altor persoane din reteaua sociala, bunastarea cuplului si a membrilor sai ar trebui sa se imbunatateasca.
Este vorba de a fi mai modest in cerintele pe care cuplul trebuie sa le satisfaca si de a exterioriza – folosind un termen de business – alte nevoi sau aspiratii. In acest fel, bunastarea emotionala (si fizica) a fiecarei persoane este imbunatatita si, in plus, presiunea asupra cuplului este redusa, efortul de mentinere a relatiei este atenuat si asteptarea lor de succes este imbunatatita.
