Oamenii experimenteaza un set de senzatii fata de alti oameni pe care le cuprindem sub termenul „dragoste”. Dragoste pentru copii, familie, prieteni etc. Unul dintre aceste tipuri de dragoste este deosebit de ciudat, aparent rar in intregul regn animal si contribuie la motivul pentru care oamenii sunt atat de deosebiti: dragostea pentru un partener. Adica asa-numita dragoste romantica.
Dragostea romantica este probabil emotia cu cea mai mare prezenta in cultura noastra. Cantecele, filme, piese de teatru, picturi sau sculpturi trateaza dragostea romantica si consecintele ei. Cu siguranta toti avem o idee destul de clara despre ce este acest tip de iubire, dar avem si o definitie? O propunere recenta il defineste ca: „… o stare motivationala asociata de obicei cu dorinta de imperechere prelungita cu un anumit individ”.
Senzatiile legate de iubire sunt mereu intense ca o dependenta: intens placute cand lucrurile merg bine si intens neplacute cand lucrurile merg prost (dragoste neimpartasita, gelozie, suferinta dupa despartire…).
Dragostea poate sa nu para atat de necesara din punct de vedere biologic: ne-am putea reproduce cu orice persoana disponibila fara a fi nevoie sa ne indragostim (si riscul de a suferi). De ce iubire, atunci?
Pentru ca dragostea?
Au fost descrise peste 60 de gene asociate cu anumite caracteristici ale iubirii romantice. De asemenea, se stie ca zeci de regiuni ale creierului sunt implicate, intr-un fel, in exprimarea iubirii romantice. Hormonii si factorii endocrini precum dopamina sau serotonina sufera modificari ale nivelului lor atunci cand suntem indragostiti, actionand diferit la femei si la barbati.
Cu toate acestea, raspunsul la motivul iubirii necesita cunoasterea cauzelor sale ultime, adica a sensului ei adaptativ in evolutia noastra. Orice caracteristica a unei fiinte vii, fie ca este anatomica, fiziologica sau comportamentala, care apare la majoritatea indivizilor unei specii, este probabil sa fi evoluat datorita efectului sau pozitiv asupra reproducerii.
Si ce ar fi putut contribui dragostea la reproducere? Raspunsul cel mai probabil are de-a face cu legatura de pereche si colaborarea masculului in ingrijirea tinerilor. Dragostea ii face pe indivizi sa-si concentreze interesul sexual asupra unui anumit partener.
Cea mai importanta consecinta este ca, atunci cand este reciproca, promoveaza fidelitatea ambelor, cu dublu efect de certitudine a paternitatii pentru mascul si colaborarea acestuia in ingrijirea urmasilor. Cu alte cuvinte, favorizeaza monogamia in timpul in care ramane un sentiment intre membrii cuplului.
Mai multi descendenti imaturi
In istoria evolutiva a descendentei umane, dragostea romantica trebuie sa se fi dezvoltat dupa aparitia cuplurilor stabile si colaborarea tatalui in ingrijirea urmasilor. Acest lucru trebuie sa se fi intamplat dupa aparitia genului Homo , cand au inceput sa apara specii cu mai putin dimorfism sexual, denota un tip de imperechere mai monogam in comparatie cu cel mai poligin care a precedat-o.
Adaptarile aparute in descendenta evolutiva umana, cum ar fi reducerea dimensiunii pelvisului datorita optimizarii locomotiei bipede, impreuna cu cresterea dimensiunii creierului, au promovat mamele sa dea nastere a unor descendenti mai imaturi. In consecinta, sanatatea si supravietuirea acestor nou-nascuti au inceput sa depinda in mare masura de eforturile combinate ale ambilor parinti. Cand cuplul trebuie sa coopereze pentru a produce si a creste copii comuni, dragostea romantica isi capata sensul.
Animalele sunt, de asemenea, afectuoase si geloase
La multe specii de animale, colaborarea cuplului este necesara pentru cresterea descendentilor. Este adevarat ca acest lucru se intampla mai frecvent la pasari si nu atat la mamifere. Nu stim cu certitudine in ce masura relatiile de cuplu la alte specii de animale sunt insotite de senzatii asemanatoare dragostei romantice. Exista insa legaturi pe viata, comportamente aparent afectuoase, monitorizarea obsesiva sau protectia partenerului insotita de modificari fiziologice.
Infidelitatile in cuplurile monogame sunt, de asemenea, frecvente la multe animale studiate. Genetica ne-a aratat, de exemplu, ca multi dintre urmasii pasarilor monogame pe care ii gasim intr-un cuib nu sunt fiice ale tatalui oficial.
La multe animale, comportamentul sexual fata de indivizi de acelasi sex este, de asemenea, frecvent, desi, din nou, nu exista nicio dovada ca exista ceva asemanator cu dragostea asa cum se intampla la oameni intre persoane de acelasi sex.
Fara indoiala, bazele biologice ale iubirii romantice intre persoane de acelasi sex merita sa fie discutate in detaliu intr-un alt articol specific.
Un viitor fara dragoste romantica?
In societatea actuala, deconectata de procesele naturale si cu metode contraceptive care ne permit sa decidem asupra rezultatelor reproductive ale sexualitatii noastre, pe langa faptul ca avem optiuni de reproducere fara a fi nevoie de dragoste si chiar fara partener, este evident ca genele responsabile pentru ca dragostea nu obtin rezultatul pe care l-au avut inainte.
Poate ca aceasta trasatura umana, ca atatea altele, se mentine datorita inertiei filogenetice, adica faptului ca materialul genetic tinde sa fie copiat cu putine modificari de la o generatie la alta.
Pe langa tendintele influentelor sociale care se adauga fondului biologic, aceasta situatie de slabiciune a selectiei naturale, in sine, creste variabilitatea aleatorie a trasaturilor biologice si, prin urmare, pierderea tiparului predominant. S-ar putea ca, in timp, tipul de iubire pe care il cunoastem astazi tinde sa dispara sau, cel putin, sa coexiste cu noi variatii si posibilitati?
Poate ca este riscant sa spunem ca ne asteapta o lume fara dragoste romantica in care oamenii nu sunt deosebit de motivati sa formeze cupluri stabile. Sau, cine stie, s-ar putea sa se intample deja.
