Retete pentru caderea din dragoste: dorinta, imaginatia si nervii in secolul al XVIII-lea

Uita de metodele traditionale de sangerare si epurare, a spus Feijoo, uita de sfatul lui Ovidiu (fugi din orasul in care locuieste iubitul, gandeste-te intens la toate defectele lui, ocupa-te cu altceva, satisface-ti dorinta sexuala cu o alta persoana). Singurul remediu care functioneaza cu adevarat este sa contracarezi pasiunea iubirii cu o alta agitatie teribila: gandeste-te la ceva inspaimantator in acelasi timp in care evoci imaginea iubitului tau.

Teroare si teama de spartura de inima

Feijoo a recunoscut ca tratamentul a fost dificil si a sfatuit cum sa aleaga cele mai eficiente imagini. Ele functioneaza cel mai bine daca este ceva inspaimantator pe care l-ai experimentat personal si chiar mai bine daca iti amintesti imagini oribile succesive in timp ce te gandesti la iubit. Este nevoie de rabdare, deoarece imaginatia trebuie sa fie obisnuita sa zboare rapid de la imaginea iubitului la cea oribila.

Eseul Remedios del amor al lui Feijoo este un exemplu tipic al modului in care functioneaza metoda sa pedagogica. Folosind tema populara a iubirii (la urma urmei, cine nu i-a cunoscut tristetile?), Feijoo ne trage in intrebari filozofice mai profunde.

In acest caz, ne invita sa reflectam asupra modului in care apar emotiile. Sau, altfel spus, cum sunt relatiile dintre corp si suflet: cum perceptiile simturilor sunt capabile sa excite sentimente si schimbari in corp (de exemplu, palpitatii, inrosire, excitare sexuala). Remediul sau se bazeaza pe modul in care intelege originea emotiilor sau „fizica iubirii”.

Fizica iubirii

Daca ne gandim doar ca Feijoo a fost un calugar benedictin care a parasit rar orasul sau Oviedo, acest text ar parea ciudat.

In realitate, Feijoo a avut o viata intelectuala si sociala foarte intensa. A primit ultimele publicatii, a corespondat cu elitele intelectuale ale vremii si a organizat adunari pline de viata in chilia manastirii sale. La cincizeci de ani a atins faima nationala si internationala datorita scrierilor sale.

Portretul lui Benito Jeronimo Feijoo la 57 de ani (1733). 

Cu o mare cunoastere a filozofiei scolare traditionale si a noilor evolutii empirice, scurtele sale eseuri pentru a demonta „credintele populare eronate” si „ideile filozofice gresite” au incantat societatea spaniola si publicul european si american.

Cunoasterea ideilor lui Feijoo despre modul in care sunt produse emotiile este importanta, nu numai pentru ca era extrem de popular si, prin urmare, putem presupune ca ideile lui au circulat pe scara larga. Si pentru ca modelul sau fiziologic considera barbatii si femeile egali.

Feijoo a aparat ceea ce am putea numi o „fiziologie feminista”. Adica nu considera corpurile feminine drept copii inferioare sau imperfecte ale corpului masculin si nici nu considera femeile inferioare barbatilor din punct de vedere intelectual sau emotional. „Fizica iubirii” ei este un model alternativ fata de altii care justifica presupusa labilitate emotionala a femeilor si inferioritatea lor intelectuala.

In cursul secolului al XVIII-lea, nervii au luat un rol central in fiziologia corpului deoarece legau simturile de suflet si transmiteau raspunsul sufletului la restul corpului.

Unii medici, precum celebrul anatomist britanic Thomas Willis, considerau ca „spiritele animale” (considerate lichide „subtile” sau foarte subtiri) circulau cu viteza mare prin nervi. Diferitele senzatii au fost explicate prin sosirea sau zborul spiritelor animale catre diferite organe.

In conformitate cu modelele medicale traditionale, „pasiunile” au fost simtite in organele corespunzatoare. In acelasi mod in care cei flamanzi au simtit foame in stomac si cei pofticii au experimentat pofta in „o alta parte a corpului lor”, persoana indragostita, suparata si trista a experimentat aceste senzatii in inima lor.

Feijoo impartaseste aceasta parere, dar pentru el spiritele animale nu exista, miscarile nervilor sunt cele care codifica diferitele emotii.

Reprezentarea schematica a fiziologiei iubirii dupa Feijoo. Reprezentarea binecunoscuta a creierului si diagrama nervilor simpatici au fost gravate de Christopher Wren pentru Thomas Willis, The Anatomy of the Brain and Nerves (1664). Primul este vazut de jos si arata legaturile cu nervii cranieni; al doilea arata inceputul nervilor spinali. 

Potrivit lui Feijoo, dragostea isi are originea in felul urmator:

1. Sa presupunem ca doi oameni se intalnesc. Membranele organelor lor senzoriale (retina, limba si palatul, membranele nasului si urechilor) inregistreaza impresiile diferitelor particule: lumina pe care o reflecta, „particulele mirositoare” pe care le emana, aerul pe care il agita. soaptele lor.

2. Vibratiile acestor membrane misca, la randul lor, nervii senzoriali. Acestea reactioneaza in moduri foarte diferite in functie de stimul. Ele se pot „separa, ondula, intinde, comprima, slabesc sau devin mai flexibile sau mai rigide”.

3. Miscarile nervilor ajung la senzoriul comun, unde locuieste sufletul. Imaginatia (o parte a sufletului) interpreteaza aceste vibratii si transmite vibratiile corespunzatoare nervilor care ajung la diferite viscere (Feijoo isi recunoaste ignoranta cu privire la modul in care are loc acest contact dintre nervi si suflet).

   In cazul de a fi codificat pentru iubire, la inima. Feijoo speculeaza, poate in mod ironic, ca miscarea care ne face sa simtim dragostea ar putea fi ondulata, in timp ce frica ar putea fi cauzata de miscari sacadate.

4. Pe langa inima, curentii nervosi care strabat corpul indragostitilor pot afecta si alte parti, provocand, de exemplu, suspine, inrosire si chiar lacrimi. Daca dragostea are o „parte concupiscenta”, curentii nervosi ajung la organele sexuale.

Toate aceste vibratii pot fi cauzate si de imaginatie. Pentru ca, argumenteaza Feijoo, altfel sentimentele ar dura doar cat suntem fizic cu persoana respectiva.

Acum remediul lui pentru raul de dragoste este clar. Curentii iubitor de nervi provocati de amintirea persoanei iubite sunt anulati de curentii de teroare provocati de imaginea oribila: „Un val rupe impulsul altui val”.

Ca niste instrumente cantate de imaginatie

Nervii s-au comportat astfel ca niste corzi muzicale. Al lor nu era un „model hidraulic”, in care senzatiile, dorintele si pasiunile erau provocate pentru ca spiritele animale s-au adunat intr-un anumit organ sau au fugit de la altul. Dimpotriva, corpul pentru Feijoo era ca un instrument muzical cantat de imaginatie, in care nervii aveau multe moduri de a vibra pentru a transmite diferite sentimente.

Natura fizica a nervilor a explicat de ce acelasi obiect ar putea provoca efecte diferite la oameni diferiti: „textura, pozitia, consistenta, flexibilitatea sau rigiditatea, uscaciunea, umiditatea fibrelor sunt mai mult sau mai putin potrivite pentru ca obiectul teribil sa se formeze. impresia care provoaca frica, sau melancolicul starneste tristetea, sau ofensiva starneste mania.”

Modelul a explicat si de ce unele persoane au preferat anumite arome, mai dulci sau mai picante, de exemplu, datorita modului in care fibrele lor au reactionat trimitand valuri de placere sau durere.

Cu toate acestea, Feijoo nu a folosit acest model pentru a justifica diferentele de gen. Dimpotriva, l-a folosit pentru a consolida egalitatea intre sexe, deoarece nu exista nicio indicatie fizica ca fibrele nervoase ale barbatilor si femeilor difera in vreun fel consistent.