Clapton&Winwood – concertul anului

Categories Timp LiberPosted on

Rolling Stones, bun. Diana Krall, frumos. AC/DC, memorabil. Bob Dylan, imbucurator. Eric Clapton & Steve Winwood, cu totul altceva decat am vazut pana acum. Ce au reusit sa faca cei sapte oameni care au urcat pe scena in aceasta seara, pe stadionul Iolanda Balas, trebuie sa fi fost concertul anului.

Au urcat pe scena, i-am aplaudat, s-au asezat in fata microfoanelor, si-au luat chitarile si au eliberat suvoiul de sunet care ne-a acoperit si ne-a izolat de lumea exterioara. Nu am simtit cum s-a lasat intunericul, cum au trecut cele doua ore, nici macar cum s-au succedat melodiile. Totul a curs lin, ca un singur acord de chitara.

Clapton si Winwood, precum si instrumentistii care i-au acompaniat au dovedit in aceasta seara ca sunt adevarati muzicieni, care nu impresioneaza prin comportament sau prin gesturi, ci strict prin muzica pe care o produc si care vorbeste de la sine. Un scurt „Thank You” din partea lui Clapton din cand in cand era tot ce trebuia.

Sa mentionez felul in care cei doi manuiesc chitarile, felul in care se completeaza la nivel instrumental si vocal ar fi deja superfluu. Ceea ce m-a surprins a fost insa usurinta cu care un sunet atat de clar si de curat poate fi produs. Dar dupa atatia ani de stat in fata microfonului, presupun ca totul vine de la sine, iar vocea lui Clapton nu este cu nimic mai prejos la 65 de ani decat era, sa zicem, la 40 de ani.

In timp ce urechile isi faceau datoria primind acordurile de blues, gandurile imi fugeau asupra publicului. Artist fiind, poate te-ai astepta ca publicul tau sa imbatraneasca odata cu tine. Pe de alta parte, poate tocmai prin aceasta putere de a transcende generatiile si de a isi regenera mereu ascultatorii se caracterizeaza muzica buna. Din idee in idee, privindu-l pe Winwood cum isi gadila orga, am ajuns la concluzia ca oricine ar fi corupt de aceasta muzica, indiferent de varsta. Sa fi fost acolo in aceasta seara ar fi fost imposibil sa nu auzi blandetea chitarii, integritatea basului sau simplitatea pianului. Ar fi fost imposibil sa nu devii, instantaneu, un fan al blues-ului.

Pe la jumatatea concertului, muzicienii au schimbat chitarile electrice cu chitari acustice, s-au asezat unul langa altul si ne-au dat impresia ca suntem undeva ascunsi in spatele geamului studioului lor, tragand cu ochiul si cu urechea in timp ce ei canta in tihna, fara constienta publicului. Tocmai realizam ca nu exista sanse ca playlist-ul sa includa si piesele bine-cunoscute ale lui Clapton, cand s-au auzit primele acorduri din Layla. Publicul a izbucnit in aplauze si in chiuituri, cantand apoi impreuna cu ei. Alte melodii cunoscute au fost „Georgia On My Mind” si „Cocaine”.

Intermezzo-ul clasic nu a durat insa mult, caci sunetul a devenit mai electric, odata cu „Voodoo Chile”, dupa Jimi Hendrix. O alta surpriza rezervata pentru final a fost solo-ul impresionant de claviatura al lui Chris Stainton. A urmat un singur bis (din pacate) si un singur gand: concertul acesta m-a facut sa regret ca mintea nu are optiunea de inregistrare, precum aparatele de fotografiat.